Vitalie TULNIC (Manolescu), poet, eseist, publicist, traducător, s-a născut la 9 martie 1931 în comuna Enichioi (azi Satul Mare), regiunea Ismail. În 1944, la vârsta de 13 ani, se refugiază cu familia în România. Studiază la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, apoi la Școala de Literatură ,,M. Eminescu” din Bucureşti, avându-i colegi pe Al. Andrițoiu, Aurel Covaci şi alții. Colaborează un timp la Radio Bucureşti şi la revista de satiră şi umor Urzica. Din 1954 se stabilește  la Chişinău.

A fost redactor și colaborator la ziarul Tinerimea Moldovei, la săptămânalul Cultura, apoi la revista Moldova, unde susține o rubrică permanentă de publicistică literar-culturală. Devine membru al celebrului cenaclu literar de la Tinerimea Moldovei, condus de Liviu Deleanu și desființat în 1956, în urma evenimentelor tragice din Ungaria. Debutează editorial cu placheta de versuri Caiet liric  în 1958. În perioada „dezghețului hrușciovist” publică Trezirea viorilor, 1963; Drum deschis, 1966;  Bucuria întâlnirilor, eseuri,  1967, urmate de volumele Dor de cuvinte, 1971; Flăcări pe comori (file de carnet), 1973.

Se stinge subit din viață la 42 de ani „ cu un acut sentiment al neadaptării, la 5 decembrie 1973, la Chișinău, deplâns de colegii de generație și de cenacliștii pe care i-a sprijinit” (Mihai Cimpoi).

Post-mortem, îi vor fi publicate volumele:  Culori şi anotimpuri, 1974; Ultima frunză, 1976; Versuri. Eseuri, 1988; Risipa, 1992; Trezirea viorilor, ed. a 2-a, 2003; Dincolo de cuvinte, Buc., 2004.

Referințe

Regretatul poet Vitalie Tulnic, a plecat din viață prematur, dar scrisul lui a rămas ca o efigie elegantă și sinceră în timp pentru a te întâlni cu el totdeauna. Căci viața scriitorului este în rândurile pe care le scrie. Viața scriitorului rămâne în paginile cărților, pe care le-a gândit și le-a scris în orele lungi de nesomn, viața scriitorului este o veșnică căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”. (Anatol Ciocanu)

El a fost primul în generația mea de poeți, care alături de Emil Loteanu și-a dat tinerește drumul în apele cristaline fără de fund și dătătoare de viață ale verbului nostru. Apoi ne-am încumetat și noi… (Grigore Vieru)

Întreaga poezie a lui Vitalie Tulnic se pune sub semnul suveran al albului inocenței sufletești și curățeniei morale; e un alb primordial dinainte de păcat, ca un principiu matricial al neprihănirii la care el revine mereu prin diferite izomorfisme precum albe dimineți, ghioceii stelelor strălucitor de albe, pânze albe, ora laptelui, albe flori de tei, somnul mereu alb și curat, drumuri albe, plicuri albe.[…] Ceea ce i-a reușit în bună măsură, lirismul său fiind reprezentativ pentru acel val al imaculării etice și estetice, care venea în context basarabean pe urmele proaspete ale „zăpezilor” lui Nicolae Labiș, colegul său de Școală de Literatură. ( Mihai Cimpoi)

Cărți de Vitalie Tulnic în Colecțiile Muzeului Național al Literaturii Române

1878  f.b. Caiet liric. Ch., 1958;

494    f.b. Trezirea viorilor. Ch., 1963;

13702 f.b. Drum deschis. Ch., 1966;

349 b-ca MNLR. Bucuria întâlnirilor, eseuri, Ch., 1967;

4089   f.b. Dor de cuvinte. Ch.,1971;

4792   f.b. Culori și anotimpuri. Ch., 1974;

5580   f.b. Ultima frunză. Ch., 1976;

8902   f.b. Versuri. Eseuri. Ch.,1988;

11052 f.b. Risipă. Ch.,1992;

14087 f.b. Trezirea viorilor.  Ed. a 2-a, Ch., 2003;

14435 f.b. Dincolo de cuvinte. Buc., 2004.

 

Iubirile noastre

Iubiți ninsoarea curată

peste grădini scuturată

și veți vedea peste noapte,

minunile merelor coapte.

Iubiți limpezimea de ape,

în care vin cerbi să se adape,

și veți culege din ele

un abur subțire de stele.

Iubiți înserarea cernută

din stea ce cu stea se sărută

și veți simți cum vibrează

o strună fierbinte de rază.

Iubiți zborul păsării rare,

ce-și moaie aripile în soare,

și veți avea în privire

un zvâcnet de aripă subțire.

Iubiți dimineața senină,

când ram înspre ram se înclină,

să ningă petale albastre

pe șesul iubirilor noastre!

Dincolo de cuvinte

Să trecem dincolo de cuvinte,

de crestele-acestea ale lor.

Acolo-i un pisc al zăpezilor pure

îmbrățișate cu soarele arzător.

Acolo începe mărețul spectacol

ivit de jur-împrejur

Și vuietul mării se confundă

cu freamătul de păduri.

Acolo crește Floarea voinicului

și cei care o văd înflorind,

simt dureros

cum aripi din umeri încep să le crească

și de pământ se desprind.

Inima Mamei

Desigur, voi credeți că ea e aici –

În partea stângă,

la piept.

Inima mea e atât de departe!

în seara asta

și eu o aștept.

Nu mi-i gândul să-i fac

vreo primire aleasă,

țin la ea – că-i a mea,

dar de ce o răsfăț?!

Știu că pe unde umblă

are un scaun la masă

și o vorbă cuminte

și cuvintele rare de-nvăț.

Mă bucur că știe să stăruiască,

mă bucur

că o las tuturor.

Și numai când văd copacul

cu care începea să crească,

mi se face, în dreptul inimii, dor.

Mama

Am vrut să scriu

o sumedenie de cuvinte,

îmi simțeam gura

plină de ele,

încât

n-aș fi dovedit

niciodată să le înșir.

M-am pomenit că scriu

MAMA

Două litere

De două ori repetate:

MA-MA.

Și am simțit

Că spusesem totul.

Poezii din volumul Dincolo de cuvinte, Buc., 2004